Uit mereu - că sunt autosabotoare, n-ai cum să uiți așa ceva decât voit: încrederea nu se oferă, se câștigă, man!
Da’ copilu’ din mine sare coarda și zice „Hai să sărim și partea cu pierdutul timpului, că tot te plângi în ultima vreme că nu mai ai, hai să o dai, Încrederea, din prima!”
Și eu ascult copilu’, că e vocea mea interioara și vocea interioara cică ar fi chiar vocea rațiunii. E, nu e!
Da’ degeaba, că sunt o actriță grăbită. ;) O dau. O dau Încrederea toată, că mi-a mai rămas puțină și de la ultimul care n-a avut nici de-a face, nici ce face cu ea.
O dau, că omul e fundamental bun, încrederea mea o să îl măgulească, nu o vă călca în picioare, n-are cum!
Copilu’ din mine sare coarda în continuare, omul se trezește cu încrederea peste el; surprins, nici nu întinde brațele să o prindă, cade toată pe jos, eu râd, deși mă cam doare, o adun și iar i-o dau, el întinde brațele de data asta, dar larg așa, că e încredre multă, și Încrederea i se scurge printre mâini, la picioare. Mă fac că râd, nu recunosc că mă cac pe mine de durere și nici că n-ar trebui să mai fac și o a treia încercare. Dar sunt ambițioasă, nu o să dezamăgesc copilu’ ăla din mine care sare coarda, sar și eu în picioare, cu încrederea ruptă în bucăți și îi iau palmele, i le sărut, și îmi așez Încrederea acolo.
Și se luminează privirea omului deodată. Și-mi zic: uite, am avut încredere să mai încerc o dată și n-am greșit! I se luminează privirea, mă mângâie pe creștet și îmi șoptește la ureche: „O las puțin aici, nu o ignor, dar e ceva strălucitor în spatele tău, mă orbește, trebuie să merg să văd ce e.”
Și știți ce, nu-mi culeg Încrederea de pe jos, îl ascult, am încredere, îi las și șansă să se întoarcă.
Și știți ce? Se întoarce. Însă doar puțin cu fața spre mine, și îmi face cu mâna.
Nu mă mai doare. Încrederea mea s-a uscat, acolo, pe jos, că încrederea neîmpărtășită se usucă și se face praf strălucitor și se înalță undeva. Undeva unde stau toate Încrederile la taifas, blânde și bune, și mă privesc de sus, dar cu tandrețe.
Cred că asta a și fost strălucirea de mi-a atras omul care nu știa ce-i Încrederea. Era praful strălucitor al unei alte Încrederi uscate.
Și de la taifasul ăla de sus, orbitor taifas, una, o altă Încredere zice: „Am stat destul cu voi, mă cobor la fericita asta nevindecată, știu ce soartă mă așteaptă, dar mă duc să mă distrez un pic cu ea; e creativă, uite în ce context frumos ne-a așezat. Și poate de data asta chiar mă oferă cuiva care merită. Am încredere!”
