Verbs describe us #culturacastildeviata #artgoeson
"Să poți să ții publicul cu gândul" - Marcela Motoc, amintiri cu Olga Tudorache și Adrian Pintea
Marcela Motoc: Când ai un vis pe care vrei cu tot dinadinsul să îl urmezi e posibil orice, poți să dărâmi munții și să ridici la loc alții.
ianuarie 28, 2019 Judy Florescu
Bunicul, călăuzitor de drum: Pe la 16 ani m-am hotărât că vreau să dau la teatru, când toți în jurul meu se duceau la ASE sau la Politehnică. Jucasem deja în brigada artistică a liceului, și mi-a plăcut foarte tare, dar declicul a venit la aplauze. Atunci mi-am zis: aici, pe scenă, aș cam vrea să mai fiu. (zâmbește) Am început să mă gândesc serios la asta și bunicul meu a fost cel căruia m-am confesat. Bunicul meu a fost învățător și, cumva, îl simțeam cel mai sensibil la dorințele mele. El m-a întrebat dacă cred că o să pot să învăț de fiecare dată altceva, să învăț practic mereu, și să fac meseria asta tot restul vieții fără să mă plictisesc. M-am gândit. Am concluzionat că „da!” Mama m-a sfătuit să mai aleg o facultate, Litere, în caz că nu reușesc la Actorie, dar, pe drum, mi-am dat seama că dacă alergi după doi iepuri, nu prinzi niciunul. Așa că i-am spus mamei să aibă îngăduință și să-mi dea voie să alerg doar după iepurele pe care mi-l doresc cu adevărat. Făcând alegerea asta cred că mi-am ascultat instinctul. De fiecare dată instinctul îți spune ce e bine pentru tine. Nu îl ascultăm mereu pentru că intervine mintea care, de cele mai multe ori, te contrazice. E o adevărată bătălie.
Când ai un vis pe care vrei cu tot dinadinsul să îl urmezi e posibil orice, poți să dărâmi munții și să ridici la loc alții.
Idealul profesional: Mi-am ales o meserie în care nu simt că muncesc – dacă a munci înseamnă să depui efort, să faci ceea ce faci pentru că trebuie, dar de fapt abia aștepți să te întorci acasă și nu găsesti urmă de bucurie în ceea ce faci. Dar dacă munca e de fapt o plăcere, dacă îți dorești să fii acolo, dacă te preocupă ceea ce faci nu pentru că ți se cere, ci pentru că te interesează cu adevarat, atunci munca nu mai înseamnă muncă în sensul acela de efort și neplăcere.
A trăi din pasiunea ta, a fi plătit pentru a face ceea ce-ți place, e un dar și e ideal.
Relația dintre spectacol și spectator: Sala, publicul, are o energie a lui și se energia asta simte de pe scenă. Se întâmplă uneori să ai un public atât de respectuos încât pare de gheață; și e ciudat când se întâmplă asta pentru că ai senzația că tu, actor, nu reușești să transmiți nimic. De foarte multe ori când am stat de vorbă cu oameni din public după spectacol mi-au spus că se abțin să aplaude în timpul spectacolului, se abțin să râdă sau să plângă, de teamă să nu deranjeze. Oameni buni, faceți ceea ce simțiți la spectacole, ca să știm și noi, actorii, că suntem pe drumul bun! (surâde)
Despre creația personajului din Fata din Curcubeu: Am găsit calea în acest spectacol. Sunt emoții care vin și mi se întâmplă pur și simplu. E o cale pe care am găsit-o împreună cu Lia Bugnar. Sunt indicațiile ei cele care m-au condus să găsesc cheile care-mi deschid porți. De fiecare dată mai descopăr ceva, de fiecare dată mai descopăr o nuanță. Fiind singur pe scenă e greu să-ți găsești ritmul și acordarea, e mai ceva mai greu să găsești echilibrul. Învâțând foarte bine drumul către portițile pe care mi le-a dat Lia, acum le dechid fără ajutorul cheilor. Nu am pățit nimic asemănător personajului. Nu sunt experiențele mele cele care vorbesc prin emoția mea de pe scenă. Cred că e vorba de empatie, de a înțelege starea, durerea unui personaj, a unei întâmplări, întâmplare care devine cumva și a mea, pentru că traduc emoția prin propriile filtrele. Dar sunt filtrele mele și reacțiile personajului. Poate că eu, Cella, nu aș reacționa la fel într-o situație similară.
Nu știu să le explic matematic, nu am găsit ecuația care definește sau explică făptuirea actului actoricesc. Nu se întâmplă doar cu ajutorul minții, intervine partea aia de mister, de-i zicem noi suflet.
Importanța teatrului comunitar sau social ca existență artistică desprinsă din imediata realitate umană: Teatrul comunitar cred că e un teatru necesar, foarte actual și foarte jucabil. Mă interesează. Gianina Cărbunariu face acest tip de spectacole. E vorba de o documentare extraordinară. De multă muncă și de creativitate și de păsare. Păsare fața de societatea actuală și dorința de a contribui cu ceva la schimbarea ei în bine. Momentele pe care le surprindem prin teatrul social sunt frânturi din viața de azi, de o foarte mare actualitate, e bine că ele să se întâmple acum, ca să poată să schimbe ceva în noi, în conștiința noastră, acum. Acum e important, acum arde, acum trebuie să înțelegem, acum trebuie să vrem să schimbăm ceva-ul care depinde de noi. Cred foarte tare că orice gest mic, foarte mic, fie el doar nearuncarea unui muc de țigară pe stradă, fiecare gest al fiecăruia dintre noi poate contribui la o societate mai bună, mai păsătoare. Iar teatrul e povestea, e inspirația, e exemplul, e oglinda.
