Cămașa

Updated: Apr 10


Când am plecat, Dumnezeu știe de ce, am luat o cămașa de-a ta cu mine. Era nouă, n-apucase să fie purtată.

Mi-am dus viața și bagajele departe; o parte din viață am trăit-o în bagaje, o parte n-am trăit-o deloc. Într-un târziu, dar nu foarte, am despachetat. Că despachetarea nu mai era un gest reflex, uitasem.


M-am îmbrăcat cu propriile haine că și când n-ar fi fost și înainte ale mele. Le-am bucurat. Bucuria lor a început să se răsfrângă și în mine. Și am atras un om.

Era frumos îmbrăcat omul. Cusăturile lui, că avea, n-aveau cusur. Parcă fusese croit de-un estetician, nu de-o durere. Și avea brațe lungi omul cusut fără cusur. Mă înfășura de trei ori, fedeleș, la pieptul lui și ajungea să mă cuprindă încă de la poartă chiar dacă el era hăt, în fundul curții.

Ne-am tot îmbrăcat unul cu hainele celuilalt o vreme, era fascinant cum ne veneau. Pe el, în mod absolut nefiresc, îl încăpeau hainele mele, iar mie nu-mi erau nici mari, nici largi hainele lui. Ne făcuserăm un obicei să le schimbăm între noi și să ieșim așa în lume, legați și în felul ăsta.

Până-ntr-o zi când ne-a trecut prin minte să ne uităm în oglindă, să vedem și noi cum ne stă în ceea ce era deja pielea celuilalt. Am întors așadar oglinda, că atunci când iubești nu-ți trebuie una, te vezi doar în ochii celuilalt și e de ajuns să fii așa cum simți că ești. Iar bărbatului nu-i trebuie, el mereu zice că se știe pe dinafară, n-are nevoi frivole.

Am întors oglinda și ne-am uitat amândoi în ea. Eram doar eu. Lângă mine nu era nici măcar o umbră. M-am gândit mai întâi că ne-nevoia bărbatului de-a se privi pe sine îl face transparent. Și l-am rugat să se lase umplut pe dinăuntru cu tot ce știe că simte pentru mine, n-am nevoie să văd mai mult. N-a vrut, n-a putut, n-a știut cum. Și atunci mi-am zis, stai, ce fraieră, e îmbrăcat în hainele mele, cum să se arate oglinzii, o să-l judece și n-o să-l recunoască poate.

Atunci mi-a trecut prin cap să îi ofer cămașa pe care o luasem cu mine când am plecat. Era nepurtată, măsura era potrivită și l-ar fi îmbrăcat de fapt în nevoia mea, nu în haina care nu fusese niciodată a ta. Oricum era încă împachetată în hârtia cadou.

Nu i-am spus. Am hotărât să aștept momentul potrivit; și să schimb și ambalajul învechit. Să fie cadou nou, chiar dacă era un cadou cusut de două ori.

Oglinda n-am mai întors-o. A stat cu fața la noi, ne-a vegheat.

Și nu știu de ce, chiar nu știu, reflecta doar și numai imaginea mea.

Am început să mă îmbrac numai în hainele mele - ca să se îmbrace și el numai în ale lui și să-l recunoască oglinda. Dar nu, oglinda mea îl refuza.

În tot timpul ăsta așteptam încă momentul pentru ceea ce în mintea mea era Momentul cheie, crucial, cadoul suprem, Cămașa, sigur în ea s-ar fi oglindit în tot adevărul.

Tot uitâdu-mă în oglindă după el nici n-am observat că dispăruse și de lângă mine. Plecase de fapt demult. Își lăsase doar ecoul în preajma mea, perversul.

Am crezut că fusese decizia mea de-a purta doar învelișurile din bagajul meu, însă dacă nu mă mai îmbrăcam cu hainele lui era pentru că nu mai erau, de fapt, acolo.

Ce bine că nu i-am dat Cămașa. Nu era pentru el.

Și-a trecut. Și a ieșit soarele, și mi s-au făcut pletele grâu, și am atras alt om. Bun. Bun omul. Toamna aia când am durut mi-a cules boabele de grâu de pe obraji, le-a pus deoparte cu delicatețe, pe unele le-a și gustat, le-a pus la dospit și mi-a făcut din ele o pâine. A rupt-o pe din două, în genunchi, în fața mea. Un abur ca o prevestire bună a ieșit din mijlocul pâinii, am închis ochii și am zis Da. Și m-am gândit că trebuie să-i ofer ceva la fel de prețios în schimb. Cămașa! Lui i-ar fi bună, mai bună, de fapt pe el îl aștepta de când am împachetat-o, de atunci Cămașa știa, am fost eu un pic rătăcită, dar l-am găsit.

Cu gura plină de pâine și de râs am întors privirea spre bagajul meu care nici nu mai era bagaj, era o valiză mică cu o singură cămașă.

N-am terminat de mestecat pâinea și l-am și strigat. Nu mi-a răspuns. Doar oglinda mi-a arătat jumătatea lui de pâine rămasă pe jos, jumătate uscată, jumătate putredă.

Și pâinea din gura mea căpătase alt gust, oricum nici nu mai știu unde am pus cămașa, e mai bine așa, lasă, e mai bine.

Și a apărut alt om, și de data asta mi-am zis să-i dau eu prima cadoul, mai repede, că uite, dacă nu-l ofer la timp, oamenii se transformă la loc în ce sunt și nu rămân strălucitori și buni, așa cum îi văd eu. De data asta omul avea chiar contur în oglindă - că nu m-am mai desprins de ea, Oglinda era cel de-al treilea ochi, că ăștia doi ai mei când se înflăcărează mă trădează.

Conturul ăla de-l vedea și al treilea ochi avea măsura exactă a Cămășii. Am și scos-o din valiză, am netezit-o și când am dat să i-o așez pe umeri conturul s-a evaporat.


Am cules-o de pe jos și am înțeles. Sufăr de iluzia aia la care dacă nu renunți te mistuie pe tine, iluzia că aș putea să fac lumea mai bună prin a aduce puțin din tine în toți.

Încerc să îmbrac lumea în tine.


A trecut timpul, ocupi tot mai puțin spațiu în mine, Cămașa ți-ar fi mare și ție acum.

O îmbrac eu. Să-mi fiu și ce mi-ai fost tu, și ce-mi sunt eu. Și să fiu de ajuns.





15 views0 comments

Recent Posts

See All

Phoenix

Thanks for submitting!